RSS Feed

Category Archives: important

Army girl

Aceasta fotografie face parte dintr-o serie care se va intinde pe un timp indelungat. Este o serie de autoportrete in care voi aparea in diferite ipostaze si are ca scop o cautare. Cautarea sinelui, cautarea unui scop, cautarea unui lucru care mi se potriveste. O serie de fotografii role-play care sper sa ma ajute sa ma regasesc. Nu voi aparea in fiecare fotografie intr-un context care simt ca mi se potriveste, ci mai degraba fiecare fotografie va pune o intrebare: „what if?”, intrebare la care sper sa pot raspunde pe parcurs. Nu este o serie pe care sa o „cresti” in ascuns si atunci cand se face mare sa o arati lumii, cum sunt majoritatea experientelor de acest gen. Ci este o serie care se naste dintr-o nevoie, creste treptat, pune intrebari, cauta raspunsuri, invata ce i se potriveste si ce nu, iar apoi face o alegere. Poate nu va fi cea buna, sau poate pur si simplu nu va fi o alegere de tipul bun sau rau. Dar cu siguranta va fi o experienta folositoare.

Anunțuri

Good to be back!

for you, foreign visitors, in short: this blog will go on. :) Thank you!

Pot spune ca am dormit mult, in ultimul timp. Nu numai la propriu, ci si la figurat. M-am umplut cu temeri si neincredere. M-am umplut de fotografiile bune ale altora, in timp ce eu am stat si m-am intrebat de ce mie nu-mi iese asa ceva. In ultimii patru ani mi-am dorit atat de mult sa fac ceva bun, cu care sa ma mandresc, ceva ce pot sa arunc in fata oricui si sa nu mai fie nevoie sa duc munca de convingere ca eu pot sa fac ceva bun. Am trait si am fotografiat cu impresia ca trebuie sa fac totul bine, cum TREBUIE, ca si cum la final ar fi trebuit sa dau socoteala ca eu asta pot in fotografie. Intre timp si intre aceste incercari, am cazut de multe ori, mi-am pierdut eu insami increderea ca pot face asa ceva, am lasat aparatul deoparte si mi-am indreptat privirea spre alta directie.

Analizand tot ce am facut pana acum, pot spune ca tot ceea ce am nevoie e in mine, ascuns bine. Nu spun asta ca acei oameni care cred ca sunt cei mai buni din breasla lor. Inca am modestia de partea mea. Ideea e ca mi-am dat seama ca am privit in directia gresita in tot timpul asta. Incercand atat de mult sa imi iasa, nu am facut nimic altceva decat sa imi pun singura presiuni asupra fotografiilor mele si a modului in care fotografiez. Mi-am dat seama ca nu cantitatea de fotografii facute, aparatul, obiectivele folosite sau tehnica impecabila la care aspiram conteaza pentru ceea ce vreau de fapt sa fac. M-am saturat sa fac fotografie gandindu-ma mereu daca respectiva fotografie va placea cuiva, daca e arsa intr-un coltisor sau nu, daca e corecta taietura, etc. M-am saturat sa caut mereu certitudini asupra fotografiilor mele venite din partea fotografilor mai buni decat mine. E aproape irelevant, pentru ca gandim si simtim diferit, de cele mai multe ori. Sunt mii de fotografi sau sa le spunem pasionati de fotografie care vorbesc ore in sir despre aparate de fotografiat, despre obiective si lentile, despre ce mama naibii de expunere si iso au folosit la o fotografie cu o buburuza pe o floare, sau mai stiu eu ce. O vreme chiar eram complexata ca eu nu sunt atat de informata sau de pasionata de asa ceva ca si altii, si simteam cumva ca trisez, ca daca nu ma intereseaza asa ceva, nu pot fi un fotograf adevarat. Ei bine, nu, nu ma intereseaza asa ceva si mi se face rau de fiecare data cand nimeresc in preajma unei asemenea conversatii. Dar asta sunt eu, nu impiedic pe nimeni sa aiba asemenea conversatii inaltatoare. Si dupa atata vreme in care am trait cu inima indoita ca am fotografii cu cate o mica hiba dpdv tehnic, fotografii care mie insa imi plac foarte mult, am decis ca nu am nevoie de incrancenari de genul asta. Dincolo de cea mai buna expunere si de isterii legate de nivelul de noise sau alte prostii, tot ceea ce conteaza e momentul in care declansez si ceea ce am capturat o data cu acea delcansare.

Chiar daca noul mod de gandire e cu du-te – vino si s-ar putea sa nu fie nici asta cea mai buna cale, macar e ok sa o incerc si pe asta. De aceea o sa las deoparte toate presiuniile si asteptarile si neincrederile pe care le am. De cand am decis asta, am o mai mare pofta de a face fotografie, si cred ca lucrurile se vor misca. Mai incet sau mai repede, ramane de vazut. Nu-mi mai fac griji. De curand am auzit undeva, intr-un cantec sau asa ceva, urmatorul lucru: Letting go takes less time than waiting. Asa ca dau jos de pe mine tot ce m-a acaparat in ultimii ani si incerc sa fac fotografie asa cum stiu eu. Ca o fi bine sau rau, nu stiu. Vom vedea ce iese. Multumesc pentru incurajari si pentru ca ma urmariti. Nu incerc sa fiu modesta, dar habar nu aveam ca cineva ma mai urmareste si ca mai apreciaza ce fac aici.

New life

Desi m-am mutat in Bucuresti de aproape doua saptamani, inca nu pot sa spun ca m-am adunat in intregime pentru a putea scrie despre asta. Mai am nevoie de putin timp, desi s-ar putea ca pana la urma sa nu percep schimbarea asa cum imi imaginam ca am s-o percep. Nu stiu inca. Cert este ca mi-e bine. Desi inca nu muncesc si am timp, azi a fost prima oara cand m-am mai jucat cu aparatul foto. Si asta nu neaparat dintr-o dorinta de a face ceva artistic, ci mai mult din a-mi face un autoportret. Si asta nu din cauza narcisismului, ci fiindca deocamdata nu ma mai pot raporta la ceva clar. Cu alte cuvinte, nu stiu ce urmeaza si nu stiu ce voi face de-acum inainte. Nu e nici tristete, nici depresie nici nimic, doar ca profesional si social inca nu stiu la ce sa ma raportez. Si ca sa nu uit cine sunt si ce vreau, ca sa imi dau seama daca s-a schimbat ceva in mine in bine sau in rau, am incercat un autoportret. Nu e cel mai reusit artistic, nu are nimic special, nici nu am facut nu stiu cate variante pana sa fiu multumita. Ceea ce conteaza e ca sunt fericita si zambesc nu pentru a iesi o poza buna, ci pentru ca asa simt. :)

Sper sa revin cat de curand cu lucruri noi si mai ales cu un site. Nu las in urma blog-ul, doar ca simt nevoia de ceva mai profi. Pana atunci, salut les copains!

It’s not true that we’re all mad out here. We’re just pretending. (chiar nu-mi pasa ca mi-am mai pozat palma de zeci de ori)

What we used to be

Uneori

Sometimes you die, sometimes you don’t.

Goddamn right.

How to lose a friend

In ultimele luni am constatat cat de usor se transforma prietenii in neprieteni. Unii fiindca nu mai intrunesc conditiile de prieteni, altii fiindca s-au schimbat prea tare ca sa-ti mai fie prieteni si pentru ca altora nu mai ai ce sa le spui si nici ei ce sa iti spuna tie. Sau fiindca pur si simplu nu-si mai dau silinta. In ultimul timp m-am gandit la mai multe persoane care imi erau foarte apropiate in trecut dar care dintr-unul din motivele de mai sus au incetat sa-mi mai fie apropiate. E ciudat sa te trezesti intr-o zi si sa-ti dai seama cum totul s-a dus. Mai demult eram de parere ca nu conteaza cat de mult te vezi sau te suni cu prietenul respectiv, ca nu astea sunt ingredientele unei prietenii. Poate mi-am dat seama cam tarziu ca astea nu sunt suficiente. Si ca pana la urma, oamenii o iau pe carari separate si atat de indepartate, incat nimic nu e de-ajuns. (cand zic prieteni, ma refer la prieteni for real, nu la amici)

A fost frumos, but i’ve ceased to give a damn.