for you, foreign visitors, in short: this blog will go on. :) Thank you!
Pot spune ca am dormit mult, in ultimul timp. Nu numai la propriu, ci si la figurat. M-am umplut cu temeri si neincredere. M-am umplut de fotografiile bune ale altora, in timp ce eu am stat si m-am intrebat de ce mie nu-mi iese asa ceva. In ultimii patru ani mi-am dorit atat de mult sa fac ceva bun, cu care sa ma mandresc, ceva ce pot sa arunc in fata oricui si sa nu mai fie nevoie sa duc munca de convingere ca eu pot sa fac ceva bun. Am trait si am fotografiat cu impresia ca trebuie sa fac totul bine, cum TREBUIE, ca si cum la final ar fi trebuit sa dau socoteala ca eu asta pot in fotografie. Intre timp si intre aceste incercari, am cazut de multe ori, mi-am pierdut eu insami increderea ca pot face asa ceva, am lasat aparatul deoparte si mi-am indreptat privirea spre alta directie.
Analizand tot ce am facut pana acum, pot spune ca tot ceea ce am nevoie e in mine, ascuns bine. Nu spun asta ca acei oameni care cred ca sunt cei mai buni din breasla lor. Inca am modestia de partea mea. Ideea e ca mi-am dat seama ca am privit in directia gresita in tot timpul asta. Incercand atat de mult sa imi iasa, nu am facut nimic altceva decat sa imi pun singura presiuni asupra fotografiilor mele si a modului in care fotografiez. Mi-am dat seama ca nu cantitatea de fotografii facute, aparatul, obiectivele folosite sau tehnica impecabila la care aspiram conteaza pentru ceea ce vreau de fapt sa fac. M-am saturat sa fac fotografie gandindu-ma mereu daca respectiva fotografie va placea cuiva, daca e arsa intr-un coltisor sau nu, daca e corecta taietura, etc. M-am saturat sa caut mereu certitudini asupra fotografiilor mele venite din partea fotografilor mai buni decat mine. E aproape irelevant, pentru ca gandim si simtim diferit, de cele mai multe ori. Sunt mii de fotografi sau sa le spunem pasionati de fotografie care vorbesc ore in sir despre aparate de fotografiat, despre obiective si lentile, despre ce mama naibii de expunere si iso au folosit la o fotografie cu o buburuza pe o floare, sau mai stiu eu ce. O vreme chiar eram complexata ca eu nu sunt atat de informata sau de pasionata de asa ceva ca si altii, si simteam cumva ca trisez, ca daca nu ma intereseaza asa ceva, nu pot fi un fotograf adevarat. Ei bine, nu, nu ma intereseaza asa ceva si mi se face rau de fiecare data cand nimeresc in preajma unei asemenea conversatii. Dar asta sunt eu, nu impiedic pe nimeni sa aiba asemenea conversatii inaltatoare. Si dupa atata vreme in care am trait cu inima indoita ca am fotografii cu cate o mica hiba dpdv tehnic, fotografii care mie insa imi plac foarte mult, am decis ca nu am nevoie de incrancenari de genul asta. Dincolo de cea mai buna expunere si de isterii legate de nivelul de noise sau alte prostii, tot ceea ce conteaza e momentul in care declansez si ceea ce am capturat o data cu acea delcansare.
Chiar daca noul mod de gandire e cu du-te – vino si s-ar putea sa nu fie nici asta cea mai buna cale, macar e ok sa o incerc si pe asta. De aceea o sa las deoparte toate presiuniile si asteptarile si neincrederile pe care le am. De cand am decis asta, am o mai mare pofta de a face fotografie, si cred ca lucrurile se vor misca. Mai incet sau mai repede, ramane de vazut. Nu-mi mai fac griji. De curand am auzit undeva, intr-un cantec sau asa ceva, urmatorul lucru: Letting go takes less time than waiting. Asa ca dau jos de pe mine tot ce m-a acaparat in ultimii ani si incerc sa fac fotografie asa cum stiu eu. Ca o fi bine sau rau, nu stiu. Vom vedea ce iese. Multumesc pentru incurajari si pentru ca ma urmariti. Nu incerc sa fiu modesta, dar habar nu aveam ca cineva ma mai urmareste si ca mai apreciaza ce fac aici.
aduceri aminte si stele 